De unde vine? Din teatrul Greciei antice. Actorul care interpreta un zeu era coborât pe scenă cu ajutorul unei macarale (mēchanē), pentru a rezolva un conflict pe care personajele nu mai aveau cum să-l rezolve singure. În latină, schema se numește deus ex machina, literalmente „zeul din mașină” (machina = mecanism, dispozitiv).
De ce o folosim? Pentru că această soluție artificială, “de mântuială”, a fost suprafolosită… până când a devenit termen literar. Astăzi, deus ex machina e orice rezolvare neașteptată și puțin credibilă, introdusă doar pentru a scoate povestea din impas.
Cum folosim expresia?
- „Finalul filmului e un deus ex machina: apare un personaj nou și rezolvă tot.”
- „Scenaristul s-a plictisit și a recurs la un deus ex machina ca să încheie.”
Bonus: Expresia este aproape opusul „pistolului lui Cehov” (Arheologia expresiilor #1). La Cehov, soluția este pregătită din timp și pare inevitabilă. La deus ex machina, soluția apare din senin, fără să fi fost construită de poveste (sau construită sumar).
Un exemplu antic: În finalul piesei “Medeea” de Euripide, Medeea e salvată de bunicul ei, zeul Helios, care îi trimite un car tras de dragoni înaripați și o ridică deasupra scenei.
Un exemplu recent: În “Harry Potter și Camera Secretelor”, apariția lui Fawkes cu sabia lui Gryffindor: lacrimile păsării sunt leacul-minune pentru veninul de basilisc, iar sabia e fix ce are nevoie Harry pentru a-l învinge.